| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Florin PalaghiaA fost cuvântul Dospeşte pâinea, sus pe vatră-n cer, azimă mângâiată de mister, Isus trecea pe mare sângerând parabola luminii înspinând. Maria, spune-mi, El când va veni în Ghetsamani lumea va sfârşi şi regele Herod ne va iubi şi Iuda-n faţa lui se va spăşi? Grăbite oi pierdute în scripturi cine va mai hrăni atâtea guri, S-or mai întoarce din morminte vii toţi morţii printre spini şi bălării? A fost Cuvântul începutul Lui, există încă dar în limba cui? Rugaţi-vă căci marea s-a deschis şi orbii vor pleca în Paradis. Şi vă-nchinaţi Cuvântului divin însângerat pe cruce într-un spin, strigaţi-L şi iubiţi-L, L-aşteptaţi, veţi fi ca El în cer crucificaţi. Sus pe muntele Rarău Urc Golgotă în mormânt să te descopăr cuvânt, vers să fiu, crucificat, în lumină de-Ararat. Şi mă nasc iesle de pai sângerând gură de rai ca să mor de dorul tău sus, pe muntele Rarău, unde numai zeii-ajung. Răpită de-un nibelung te voi cumpăra pe zloţi, sărăcindu-i pe nepoţi, şi încoronata stea vom pleca pe mări de nea. Sorocit voi fi în veci înglodat în ipoteci, dar îndrăgostit lulea. În apărarea mea În apărarea mea regii de piatră, cadavre ce trecutul le îngroapă. Soldaţii ţării, cei lăsaţi la vatră, Ce-au îngropat stindardele în groapă. În apărarea mea zeii de ceară desprinşi din al luminii simulacru au pus pe rug străinii odinioară să apere pământul ţării sacru. În apărarea mea despoţii lumii au pus pe fugă din regat duşmanii ca să-mplinească în regatul humei trecutul ce-a-ngropat în ceruri anii. În apărarea mea zeii de piatră, în apărarea mea zeii de ceară, în apărarea mea câinii ce latră, în apărarea mea străină fiară... Victimă cuvântului Cuvintele pe buze încearcă să m-acuze. Îngeri de sticlă matăA în mine se dilată. Nisipu-ntors de valuri şi norii albi de vată în ceruri mă îngroapă. Fărâmiţat în gene cerul se umple-alene de gândurile mele. Cuvintele rebele cad peste mine grele, săgeţi înfipte-n stele. Voi dezlega misterul. Rostogolit de aer rămân numai un vaier ce înspăimântă cerul. Scriu şi scriu... Scriu litanii pe nisip. Unde-i cerul meu din chip, unde-mi este Doamne gura, unde-i viaţa şi Scriptura? Şi cuvintele iar latră, o, ce lume idolatră! Scriu şi scriu, Sfânta Scriptură se imprimă pe figură. Scriu şi scriu, iar trece anu şi în cer Mircea Ciobanu. Latră caii şi Nichita mă izbeşte cu aripa. Călător Mă împart într-un pământ cer şi apă şi mormânt, înspinat fără soroc, umbră fără de noroc. Umbră, sângerând de dor, între ape şi ponor, călător într-un fior, niciodată să nu mor... Păsări-mirese Verde, cerul gri în tindă mă dezleagă de blestem, păsări azurii, oglindă reflectată în totem. În simbolu-nfiorării îngerii îmi ţes abis, timpul îmbiază nori schimbători în paradis. Stacojie marea ţese orizontul prins de timp, trec pe cer păsări-mirese îmbiindu-mă-n Olimp. Din viaţă doar atât îmi amintesc... Cerul absurd pierdut într-o spirală şi cercul strâmt în care ameţesc, strigoii delirând prin capitală, din viaţa doar atât îmi amintesc. Obscurul, neputinţa, înstrăinarea iluzia sfârşitului obştesc, în viitor pierzând mereu cărarea, din viaţă doar atât îmi amintesc. Noroiul, ura, scârba din privire, zăpada neagră, golul cel grotesc, din când în când câte o amintire, din viaţă doar atât îmi amintesc. Ferestre îmbâcsite în iluzii, vămi ferecate, oameni ce bolesc, cenuşă, fum, strigoi, numai iluzii, din viaţă doar atât îmi amintesc... |